Publicat: 18 Iulie 2019

Accesări: 730

Pr. Constantin BĂLĂUCĂ

Sfântul Prooroc Ilie din Tesba Galaadului, situat dincolo de râul Iordan, s-a născut la sfârșitul secolului al X-lea î. Hr. și și-a desfășurat activitatea în regatul Israel (după moartea lui Solomon regatul s-a împărțit în două, dând naștere la regatul lui Iuda, cu triburile lui Iuda și Beniamin și regatul lui Israel cu celelalte 10 triburi), în vremea regelui Ahab (circa 873 - 852 î.Hr.). De atunci au trecut nouăsprezece veacuri iar faima sa nu a încetat să fascineze mintea și inima creștinilor. Numele său Eliyahut sau Eliyyah este de origine aramaică și are mai multe semnificații precum „Dumnezeu este Domnul”, sau ”Domnul este Dumnezeul meu”, sau „Yhwh este Dumnezeu”, nume care a constituit adevăratul program al vieții sale.

El a fost unul dintre cei mai mari oameni ai Vechiului Testament: omul care a sat în fața lui Dumnezeu, având zelul drept trăsătura esențială a fizionomiei sale și al cărui simbol este focul: „profetul Ilie s-a ridicat ca un foc, iar cuvântul său ardea ca o flacără” (Isus Sirah 48, 1) .

Sfântul Ilie a fost un pooroc sui generis (unic în felul său). Apariția sa este bruscă în textul Scripturii (3 Regi, cap. 17), apariție oarecum similară celei a regelui Melchisedec, fără a ni se oferi alte date. A fost un om ales încă din pântecele maicii sale. Din tradiția iudaică știm că tatăl său, Sovac, mărturisea că a avut o vedenie cu nişte bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe care vorbeau cu pruncul, îl înveleau cu foc şi îl hrăneau cu văpaie de foc. Acest prunc va deveni mai târziu un profet plin de ardoare care a slujit lui Dumnezeu într-un mod care astăzi nouă, persoane educate după valorile toleranței și a bunei conviețuiri, ni s-ar părea că unele accente ale vieții sale să fi fost oarecum stranii. Însă fiecare epocă are valorile sale specifice iar judecarea acestora nu poate fi făcută după categoriile prezentului, deoarece, dacă noi am fi trăit în acele vremuri ne-am fi manifestat mai mult, sau mai puțin ca oameni ale acelor contexte. Sfinții Ioan Gură de Aur și Ioan Casian l-au considerat model de viață monahală. El s-a constituit într-o voce răsunătoare care prin cuvânt și minuni a întors poporul din rătăcirea idolatră către Dumnezeu. Conștient de scurtimea timpului și de primejdia rătăcirii el a predicat cu o intensitate și o rigoare de neînduplecat, concretizate în acțiuni și fapte care continuă să impresioneze. A fost un profet care în timpul vieții nu a fost învrednicit de vederea feței lui Dumnezeu (3 Regi, 19, 11-14), Căruia i s-a dăruit în totalitate, însă L-a văzut aievea pe Muntele Taborului, la Schimbarea la Față a Domnului nostru Iisus Hristos (Matei 9, 1-9 și locurile paralele). Prin ridicarea sa la cer (4 Regi 2, 10-12) Dumnezeu l-a binecuvântat să nu cunoască moartea ci să-și continue existența în „timpul eonic” (aion sau aeon, este un cuvânt care denotă o perioadă de timp foarte lungă sau nedeterminată; provine din greacă veche și din latină, în care inițial însemna „viață”, iar mai târziu a ajuns să însemne „vârstă” sau „pentru totdeauna”). A fost un om ales căruia i-a fost dăruită experiența „viețuirii îngerești” (Sf. Ioan Gură de Aur), mutat spre un alt plan de existență, fără schimbarea firii (Sf. Maxim Mărturisitorul). În Minei, în 20 iulie, se spune că Ilie este viu până acum și este păzit de Dumnezeu în locașurile raiului.

Asemenea lui Enoh (Facere 5, 21-24) pentru sfântul Ilie timpul a avut o continuitate inaccesibilă celorlalți muritori. Experiența sa ar fi trebuit să fie comună tuturor oamenilor căci Domnul ne-a creat pentru a avea viață veșnică. Prin suflare divină Adam primise harul Duhului Sfânt care este principiul existenței noastre. Sufletul uman este intim legat de har prin care a primit nemurirea. Căderea în păcat a fost cea care a întrerupt înveșnicirea trupului. După acest „eșec existențial” Dumnezeu l-a scos pe om din rai și nu i-a mai îngăduit „să mânânce roade din pomul vieții și să trăiască în veci” (cf. Facere 3, 22). Deși el reprezintă cea de a doua excepție de la implacabila lege a morții prin aceasta nu înseamnă că el a învins moartea. Singurul care a făcut aceasta a fost Domnul nostru Iisus Hristos. Ilie va plăti și el, la sfârșitul veacurilor, tributul morții înainte de învierea cea de obște (cf. Apocalipsă 11, 3). Faptul că el încă nu a murit, că Dumnezeu l-a ridicat la cer, este pentru noi o întărire a credinței că nu am fost creați spre moarte, că viața nu ar fi trebuit să se măsoare în ani ci „să fie”, căci am fost creați după chipul celui ce spune despre Sine că „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieșire 3, 14). Măsurarea cronologică a vieții este urmare a căderii, a pierderii posibilitîții nemuririi, căci în starea paradisiacă, înainte de neascultare, omul încă nu era supus măsurării „trecerii„ timpului. De la izgonirea din rai până la potop oamenii încă mai aveau o durată a vieții care prin lungimea ei era o amintire a ceea ce ar fi înseamnat viața fără de moarte. După potop viața a fost redusă la aproximativ 10% față de cea de dinainte de acest eveniment catastrofic. Astăzi, ni se par mulți cei 70-80 de ani cât durează în medie viața noastră. Osteneala și durerea specifice vieții din afara raiului (Psalm 89, 11) ne ajută să înțelegem că Dumnezeu nu ne-a creat pentru această experiență. În condițiile izgonirii din rai, osteneala și durerea sunt necesare pentru a înțelege că nu aceasta este adevărata viață ci aceea care ne-a redăruit-o Domnul nostru Iisus Hristos.

Sfântul Ilie va cunoaște moartea după o viață care va dura până aproape de sfârșitul lumii (în Sinaxar, la Duminica lăsatului sec de carte se spune că cu 7 ani de zile înainte de sfârșit Ilie împreună cu Enoh vor veni să propovăduiască lumii să nu-l primească pe Antihrist. Acesta îi va chinui și le va tăia capul). Însă nu este vorba despre o viață ca a noastră trăită aici, pe pământ, ci despre una trăită într-o altă dimensiune, într-o altă stare în care nu există experiența morții trupești. Indiscutabil, Ilie va muri ca unul dintre noi. Ne imaginăm că în astfel de condiții, pentru sfântul Ilie intensitatea experienței morții va fi una diferită de cea a noastră. Nu se va asemăna prin nimic cu experiența morții Mântuitorului însă este evident că va fi alta decât a tuturor celorlalți muritori. „Timpul” pe care el îl petrece „dincolo” este de o cu totul altă calitate decât cel pe care îl cunoaștem noi. Nu știm dacă viețuirea în starea în care el se află poate fi înțeleasă după cuvintele psalmistului care zice „că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut şi ca straja nopţii” (Psalm 89, 4) sau dacă este supusă altor categorii de înțelegere, pentru că „ ... în veșnicie / istoria-i părelnicie / Deșartă! ” (fragment dintr-o poezie în manuscris). Întoarcerea din timpul nemuririi în cel care măsoară apropierea inexorabilă a morții reprezintă o experiență unică.

Pentru creștini lucrurile stau cu totul altfel. Prin Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos am reprimit Izvorul vieții și al nemuririi chiar în condițiile vieții care cunoaște moartea. Tatăl I-a dat  Fiului Său „stăpânire peste tot trupul, ca El să dea viață veșnică tuturor acelora pe care I i-ai dat” (Ioan, 17, 2). Pomul vieții din preajma căruia am fost alungați este din nou făcut accesibil iar prin harul și lucrarea Duhului Sfânt putem recâștiga posibilitatea de a mânca „din roadele sale” (Facere 3, 22). Prin Întrupare Dumnezeu a pogorât veșnicia în timp, ne-a adus-o în maximă apropiere și, atât cât este cu putință firii umane, putem experimenta valențele sale în timpul și ritmul liturgic al Bisericii. Din nefericire repetarea căderii prin păcătuire face ca atenția noastră să fie atrasă tot mai mult către timpul secular. Timpul liturgic este cel care asumă timpul secular, al istoriei, și îl transfigurează după chipul celui eonic, veșnic, generând o conștiință eshatologică. Este acel timp eclesial în care perihoreza dintre timp și veșnicie face posibilă sinergia dintre dumnezeiesc și omenesc, dar al Întrupării Domnului și al Pogărârii Duhului Sfânt. Slăbirea reflecției asupra acestei realități ne face prizonieri al unui mod de viață prin care abdicăm de la menirea noastră pentru care am fost creați ca prin iubire liberă și conștientă să ne unim cu Dumnezeu prin har.

Ca și în vremea profetului Ilie, păcatele ridicate la rang de conținut al demersului religios pun în primejdie sensul existenței noastre. Pentru noi urgența îndreptării (tempus urget) este dictată atât de scurtimea vieții cât, mai ales, de permanenta proximitate a venirii Domnului, Maran atha! (Domnul vine! – 1 Cor 16, 22), care ne angajează într-o atitudine religioasă autentică, fără inserții seculare.

Sfântul Ilie a fost cel care în teama sa că ar fi rămas singurul profet al Domnului îi mustră pe compatrioți denunțând duplicitatea vieții lor: „Până când veți șchiopăta din amândouă gleznele? Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeți după El; dar dacă este Baal, mergeți după el!” (3 Regi 18, 21-22). După minunea mistuirii cu foc din cer a jertfelor aduse Domnului, Ilie recâștigă poporul și îl întoarce din rătăcire făcându-l să redescopere timpul ca interval al sfințirii, ca trecere și petrecere a vieții în armonie cu lucrarea lui Dumnezeu. Fervoarea credinței sale este pentru noi icoană și sursă de inspirație, este sprijin și intărire în lupta noastră de a nu ne pierde sensul creștin al vieții.

Ilie este unul dintre proorocii Vechiului Testament care atunci „când culoarul Domnului pare înfundat cu întuneric sau ceață, vocea lor, a profeților, este aceea care despică negurile și-i redeschid omului cărarea către propria sa mântuire” (Introducere la Cărțile Regilor, în Biblia, versiunea după Septuaginta a Mitropolitului Bartolomeu Valeriu Anania, Cluj-Napoca, 2009, p. 309).

Sfântul Ilie rămâne o mărturie autentică a omului care „prin cuvânt și faptă a dobândit drept răsplată viața veșnică” și care „s-a lepădat cu totul de lume, pentru cuvântul Domnului și pentru împlinirea Legii” (Viețile sfinților prooroci, București 2010, p. 20