Preasfințitul Părinte Ioan Casian

Perioada Postului Mare este un timp al luptei duhovnicești pentru odihnire. În post ritmul vieții personale și a celei comunitar - liturgice se intensificã în direcția regãsirii rãdãcinilor autentice ale existenței noastre care sunt dumnezeiești. Postul aduce cu sine o recentrare a tuturor forțelor trupești și spirituale ale omului, prin împuținarea elementelor care ne aduc risipire, spre reintensificarea dialogului cu Dumnezeul nostru ca persoanã prezentã aici și acum, Tu-ul Cãruia ne adresãm în multe din rugãciunile Bisericii. Consecința acestei reintensificãri îl face pe om sã descopere și mãsura adevãratã a dialogului cu cel de lângã el și cu ceilalți. Aceste lucruri dacã se întâmplã aduc odihnă și liniștire sufletească pentru cã ne replojeazã spre și ne reașeazã pe temelia trainicã pusã pentru veșnicie de Hristos. Aceastã temelie este Învierea lui Hristos. Prin asceza credinței, rugãciunii și efortului duhovnicesc descoperim aceastã temelie, așezatã prin harul Sfintelor Taine și prezentã în viața noastrã, în vremea pelerinajului creștinului pe durata Postului Mare.

Primul model de postitor este Hristos Fiului lui Dumnezeu Însuși. El a postit patruzeci de zile înainte de a începe activitatea publicã (Matei 4, 2; Luca 4, 2). La fel și noi creștinii începem prin rugãciune, pocãințã și credințã sã ne alãturãm Domnului. Hristos, prezent prin harul nevãzut în toate slujbele bisericești din aceastã perioadã, ne ajutã în strãdania noastrã de a crește alãturi de El prin parcurgerea celor șapte sãptãmâni.  

Sf. Vasile cel Mare vorbește despre vechimea postului:

Postul este la fel de vechi ca umanitatea. El a fost instituit în rai. A fost prima poruncã pe care Adam a primit-o: ‘din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci.’ ‘Să nu mănânci’ instituie postul și abstinența.[1]

Marele capadocian ne aratã cã prin vechimea lui postul a definit totdeauna autentica relație a omului cu Dumnezeu. În momentul în care omul nu a mai postit și relația lui cu El s-a schimbat datoritã cãderii din cunoașterea lui Dumnezeu. Alegerile omului nu s-au mai fãcut ținând cont de cuvântul lui Dumnezeu ci în mod exclusiv de opinia limitatã, ‘secularizatã’ și îndepãrtatã de lumina harului dumnezeiesc.

Pãrintele Dumitru Stãniloae ne amintește de nevoia abstinenței:

Postul este timp de retragere a spiritului din vârtejul vieții și de îndreptare a lui spre Dumnezeu. Înfrânare și extaz, iatã cele douã componente ale postului.[2]   

Postul înseamnã o retragere în sine, o desprindere de solicitãrile care ne îndepãrteazã atenția de la Dumnezeu pentru ca omul sã fie disponibil primirii harului dumnezeiesc. Disponibilitatea omului se face prin înfrânarea de la cele materiale și de la cele patimașe pentru a continua mai departe în pelerinajul sãu interior spre descoperirea lui Dumnezeu care-l poartã pe om la extaz, la contemplație, la vederea nevãzutã a lui Dumnezeu.

Proorocul Isaia vorbește deja câteva secole înainte de Hristos despre faptul cã postul nu este doar un fenomen interior – spiritual ci este și unul social - relațional:

Iată postul plăcut Mie: dezleagă lanţurile răutăţii, deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriţi şi rupe orice fel de jug; împarte-ţi pâinea cu cel flămând şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acoperă-l şi nu întoarce spatele semenului tău! Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi vindecarea ta va încolţi repede; neprihănirea ta îţi va merge înainte şi slava Domnului te va însoţi. Atunci tu vei chema, şi Domnul va răspunde, vei striga, şi El va zice: ‘Iată-Mă!’ (Isaia 58, 6 – 9)

Biserica prin îndemnul la post ne aratã felul în care trebuie să navigăm în oceanul lumii noastre plinã de piedici, de valuri ale patimilor și dificultați ca sã avem sorți de izbândã și sã ieșim la liman. Postul este un efort duhovnicesc personal și comunitar care dă tărie și putere rugăciunii. Mai multe voci ridicate în rugãciune cãtre Dumnezeu sunt expresia comuniunii noastre omenești și reflectare a comuniunii Sfintei Treimi.

Sf. Vasile cel Mare vede cã postul este mijlocul prin care multe lucruri se pot armoniza și ameliora în societatea din jurul sãu. El este un medicament universal pentru diferite boli: 

Acum, dacă toți ar lua postul ca și sfãtuitor pentru acțiunile lor, nimic nu ar împiedica o pace profundă să se răspândească în întreaga lume. Națiunile nu s-ar ridica una împotriva celeilalte și nici armatele nu s-ar lupta în rãzboi. Dacă postul ar fi rămas, armele nu s-ar fi făcut, curțile de justiție nu ar fi existat, oamenii nu ar fi fost în închisori, nici rãufãcãtori nu ar fi fost în pustiu, nici clevetitori în orașe și nici pirați pe mare. Dacă toți ar fi urmãtori ai postului, nu ar auzi niciodată vocea slujitorului menționat în cartea lui Iov. Nici viața noastrã nu ar fi atât de tristã și dureroasã dacã postul ar fi avut precedențã în viața noastrã. Pentru că este clar că el ar fi învățat pe toți oamenii nu numai să se controleze în ceea ce privește alimentația, ci și să evite total și să fie complet strãini de avariție, lăcomie și orice fel de patimã. Când acestea sunt extirpate, nimic nu ne poate împiedica să petrecem viața noastră într-o pace profundă și liniște a sufletului.[3]

Vedem din cele de mai sus cã postul este o parte componentã a vieții omului dintru început; el a fost practicat de Însuși Fiului lui Dumnezeu ca Om; el reprezintã o desprindere de lucrurile care ne îndepãrteazã de Dumnezeu; practicat cu toatã responsabilitatea el a fost și este cheia rezolvãrii multora dintre dificultãțile cu care s-a confruntat umanitatea de-a lungul timpului.  

Efectele postului pe care le-am vãzut mai sus produc progresiv învierea duhovniceascã în fiecare om care îl practicã și o reînnoire și înviere a relațiilor sociale în general. Lumina harului învierii lui Hristos se face simțit mai mult și se aratã progresiv personal în armonia vieții interioare iar comunitar prin transfigurarea relațiilor dintre oameni. Lumina învierii lui Hristos este în același timp o realitate prezentã și lucrând în viața celor care se strãduiesc duhovnicește dar rãmâne și una spre care ne îndreptãm permanent ca o fãgãduințã a unei mai mare împliniri și a unei mai adânci comuniuni cu Dumnezeu precum și ca nãdejde a unei mai desãvârșite transfigurãri a umanitãții noastre.   

[1] Sf. Vasile cel Mare. Despre post și sãrbãtori. St Vladimir’s Seminary Press: Yonkers NY 2013, p 57

[2] Pr. Prof. Dumitru Stãniloae. Culturã și duhovnicie. Opere complete vol 1. Ed. Basilica: București 2012, p 816

[3] Sf. Vasile cel Mare. Op. cit. p 78