Pr. Constantin Bălăucă
La 10 zile după Înălțarea Domnului, se împlinește promisiunea din Ioan 16, 7 și anume că „de folos vă este ca Eu să mă duc. Că dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi; iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi”. Prin înălțarea Sa locul pe care l-a pregătit în locașurile Tatălui (Ioan 14, 2) devine accesibil cu adevărat celor ce caută cu insistență dobândirea mântuirii. Înălțarea noastră este realizabilă prin primirea Duhului Sfânt și lucrarea darurilor Sale care ne duc la îndumnezeire. Așadar între Înălțare și Pogorârea Duhului Sfânt este o legătură nemijlocită. Din acest motiv, în primele secole, cel puțin până către sfârșitul secolului al IV-lea, cele două sărbători erau celebrate împreună, în ziua Cincizecimii, după cum scrie istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea în lucrarea sa Despre sărbătoarea Paștilor, redactatată în 332.
„Acum zece zile”, scria Sf. Ioan Gură de Aur, „firea noastră s-a urcat pe tronul cel împărătesc, iar astăzi S-a pogorât Duhul Cel Sfânt la firea noastră. A urcat Domnul pârga noastră și a pogorât Duhul cel Sfânt” (Omilia I la Rusalii). Într-adevăr, locul nostru este în locașurile Tatălui iar Domnul nostru Iisus Hristos a dus firea omenească așa cum era la începuturi, adică fără de păcat, în locul unde eram așteptați să ajungem prin chemare, prin creșterea de la „chip” la „asemănare”, din Rai în Împărăția cerurilor. Raiul cel din Eden nu era punctul terminus pentru om ci loc și context în care putea și trebuia să ajungă cu adevărat să se împărtășească din pomul vieții, adică să rămână fidel chemării divine. Căderea a alienat posibilitățile noastre de a împlini chemarea iar Domnul ni S-a făcut Cale ca să recuperăm sensul pentru care am fost creați, spre unirea cu Dumnezeu și împlinirea noastră fericită. Urcușul acesta este posibil doar printr-o spiritualizare continuă a vieții noastre, prin înduhovnicirea rezultată din intima conlucrare liberă și conștientă cu harul și darurile Duhului Sfânt, daruri care se lucrează în fiecare în funcție de capacitățile și voința proprie. Într-un trup care rigidizează și întunecă sufletul prin aplecare insitentă asupra plăcerilor din lume este evident că nu se poate dobândi starea pnevmatică care poate face posibilă trecerea de bariera creației căzute (de meditat asupra trecerii Mântuitorului prin ușile încuiate pentru a se arăta după Înviere ucenicilor Săi ascunși de frica iudeilor – Ioan 20, 19). Într-un trup înduhovnicit potențialitățile cărnii sunt împlinite, sunt transfigurate și restituite sensului și finalității dăruite de către Creator, radiind de lumina energiei Duhului Sfânt. Fizica contemporană, în special cea cuantică, ne dezvăluie faptul că esența materiei este energetică iar din proprietățile sale „se întrevede potențialul de spiritualizare al materiei, despre care știm că va primi alte însușiri în eshaton” (Apologetica Ortodoxă, vol. 2, p. 143). Merită menționat aici efectul de tunelare cuantică care ne poate ajuta să înțelegem mai bine realitatea trecerii Mântuitorului prin ușile încuiate fără ca prin aceasta să credem că am putea explica ceva în mod științific.
După Înviere, Trupul Domnului care trece prin ușile încuiate, nu este ca cel pe care încă îl avem noi. El se înalță la ceruri cu un trup care nu cunoaște legea păcatului. Din aceasta înțelegem că de voim să ajungem acolo unde ne este locul firesc trebuie să lucrăm la transfigurarea firii care să facă posibilă trecerea pascală „de la moarte la viață și de pe pământ la cer” (primul irmos al primei cântări din canonul învierii). În rai, punctul de plecare în această odisee a vieții, „înainte de a fi îmbrăcat ˂˂hainele de piele˃˃, omul purta un veșmânt țesut de Dumnezeu, haina lui psihosomatică era țesută din harul, lumina și slava lui Dumnezeu” (Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, p. 134). Era un trup transparent, plin de simțuri spirituale în opoziție cu cel pe care îl avem astăzi „dens și solid, cu funcțiile psihice devenite corporale” (Ibidem).
Înălțarea noastră este posibilă doar prin dobândirea unui trup în care sălășluiește Duhul Sfânt pe Care Domnul nostru Iisus Hristos îl trimite de la Tatăl în ziua Cincizecimii. Duhul este Cel care toate le desăvârșește, readucând creația în starea inițială de transparență și redându-i forța necesară pentru îndumnezeire, singura stare în care omul dobândește în cele din urmă „asemănarea cu Dumnezeu”, motiv al creării omului (Facere 1, 26). Aceasta deoarece „nu este izbăvire de păcate fără lucrarea Duhului”, „prin El suntem izbăviți de robie, am fost chemați la libertate, (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia a II-a la Rusalii) și doar prin El putem să spunem că „Domn este Iisus” (1 Cor. 12, 3): „Duhul Îl arată pe Hristos și Hristos ne împărtșește Duhul” (pr. Prof. Boris Bobrinskoy – Împărtășirea Sfântului Duh, p. 398). Și tot Duhul Cel Sfânt tot El este cel care ne dă duh de rugăciune să strigăm cu îndrăzneală și încredere către Tatăl „Avva, Părinte” (Gal. 4, 6). El ne îndreaptă necontenit către Domnul Iisus pentru ca, prin El, să ne ducă la Tatăl.
Pogorârea Duhului Sfânt este o nouă icoană a smereniei lui Dumnezeu întru asemănarea smereniei kenotice a Mântuitorului care „S-a smerit pe Sine luând chip de rob” și „făcându-Se ascultător până la moarte” (Filipeni 2, 7-8). Duhul Sfânt, asemenea Fiului, se smerește atât de mult cum nu S-a smerit omul niciodată. De aceea numai în cei foarte smeriți poate să încapă Fiul și Duhul Cel Sfânt, cele „două mâini ale Tatălui” prin care lucrează iconomia mântuirii (Sf. Irineu de Lyon, Impotriva ereziilor, IV, 20). Părintele Dumitru Stăniloae spunea într-un interviu că „doar cei smeriți trăiesc umplerea lor de Dumnezeu. Aceștia cu cât trăiesc mai mult măreția lui Dumnezeu, cu atât sunt mai smeriți. Cei smeriți înțeleg că inclusiv actul creării lumii din nimic vorbește despre smerenia lui Dumnezeu” (Sorin Dumitrescu – 7 dimineți cu părintele Stăniloae, p. 11-12). Primirea Duhului Sfânt și grija plină de dragoste de a-L păstra ne fac să înțelegem că Dumnezeu ni Se descoperă, chiar în atotputernicia Sa, ca smerenie absolută. Duhul Sfânt umple Biserica lui Hristos care se vădește la Cincizecime. În ea așează cuvântul adevărului, al înțelepciunii și al cunoștinței precum și pe păstorii și învățătorii prin care Dumnezeu lucrează ale Sale dintru ale Sale. „Atunci”, la Cincizecime, „Biserica, botezată și regenerată prin Sângele lui Hristos, a fost confirmată, întărită o dată pentru totdeauna în viața cea nouă care este viața Duhului, viață în Duhul lui Dumnezeu” (B. Bobrinskoy – Împărtășirea ..., p. 371). Sfântul Duh se pogoară peste sfinții apostoli în chip de limbi ca de foc (Fapte 2, 1-5) pentru că aceștia se aflau împreună în rugăciune, în unitate, în comuniune, în așteptarea împlinirii promisiunii Domnului (Luca 24, 49), făcând posibilă revărsarea harului Duhului Sfânt peste ei, mai întâi, și apoi peste cei „care s-au adăugat Bisericii” (Fapte 2, 41), har care lucra în toți roadele Duhului (Galateni 5, 22-23).
Este evident că înălțarea noastră este darul lucrării Duhului Sfânt care ne desăvârșește în efortul nostru plin de „bucurie mare” (Luca 24, 52) de a rămâne statornici pe calea care duce către „noul Ierusalim” (Apoc. 21, 2), cel de sus, așa cum statornici au fost sfinții apostoli.
Drumul spre Emaus era un drum al resemnării, al întristării (Luca 24, 17) însă Domnul nostru Iisus Hristos descoperindu-se la frângerea pâinii celor doi ucenici ai Săi, Luca și Cleopa, îi întoarce în Ierusalim unde, plini de bucurie, împărtășesc apostolilor din experiența lor unică.
Această întoarcere, de la cele potrivit firii căzute la cele potrivit firii transfigurate, este ceea ce ne dăruiește permanent Duhul Sfânt în Biserică, realitate de comuniune a tuturor celor care prin împlinirea poruncilor lui Hristos, prin post, rugăciune, asceză, despătimire și unire cu Trupul și Sângele Domnului se străduiesc să parcurgă duhovnicește drumul de la Emaus la Ierusalim. Cincizecimea este șansa dăruită nouă de către Dumnezeu pentru a redobândi viața autentică în Duhul Sfânt, viața ca „lumină a oamenilor” (Ioan 1, 4), viață care este incomparabil mai mult decât viața biologică trăită în contextul cvasi-determinist de după cădere. Înțelegem că precum viața biologică fără apă nu există, la fel viața spirituală fără Duh Sfânt nu este posibilă. Fără Duhul nu se poate naște nimic (pr. Prof. D. Stăniloae, Dogmatica, vol. III, p. 36). Din acest motiv Cel care la început se purta peste ape L-a dat Dumnezeu ca să hrănească apa și spre a da viață creației (Apologetica ..., vol. 2, p. 184), iar la Cincizecime vine în Biserică suflând peste cei credincioși pentru a le dărui viață veșnică.
