Pr. Constantin Balauca

Credința creștină manifestată în experiența dogmatica și liturgic-ascetică a Bisericii a dedicat prima duminică din Postul Mare biruinței ortodoxiei asupra iconoclastiei. In contextul prigoanei îndreptată împotriva dreptei cinstiri a icoanelor ortodoxia este nemijlocit legată de ortopraxie și ortodulie. Icoana este expresie a Întrupării Domnului prin care s-a făcut cu putință experimentarea în trup a unirii dumnezeirii cu umanitatea (care de fapt reprezintă sensul creației) și face posibilă reprezentarea acestei taine văzute (cf. 1 In. 1, 1) și experiabile atât cât este cu putință credinciosului. Biruința cinstirii sfintelor icoane se constituie într-o așezare a firescului restaurat în Iisus Hristos și permanent repropus prin credință în slujirea liturgică în Biserică, fiind un nesecat izvor de har și de adevăr (cf. Ioan 1, 7) pentru cei care caută nu înțelesurile cele slabe ale lumii (Col. 2, 8) ci înțelegerea mai presus de înțelegere descoperită celor care prin iubire față de Dumnezeu și de aproapele se curață de patimi și împlinesc dumnezeieștile porunci.

Biruința icoanelor se traduce firesc în viața credinciosului în ațintirea atenției sale către desăvârșirea la care suntem chemați, la pnevmatizarea vieții, la așezarea întru vederea slavei divine, dar al Sfintei Treimi făcut celor care și-au împropriat prin credință și făptuire sensul Întrupării Domnului. Biruința iconoduliei, sărbătorită în Duminica Ortodoxiei, a făcut posibilă păstrarea unui raport de cinstire liturgică prin intermediul unui mijloc artistic, loc și stare a întâlnirii dintre efortul uman și harul divin, moment al ilustrării asumării și adecvării credinciosului la chemarea evanghelică spre desăvârșire (Matei 5, 48).

Apoi, în Duminica Sf. Grigorie Palama am sărbătorit o altă biruință, cea a experienței directe a unui fapt viu și personal, prin darul lui Dumnezeu, acela al vederii slavei divine, a luminii necreate, „o lumină ce se arată sfinților, alta decât cunoștința din toate cele create” (Sf. Grigorie Palama, Despre Sfânta lumină, în Filocalia, vol. 7, ediția 1977, p. 313), fără ca aceasta să fie o vedere a ființei lui Dumnezeu, a dumnezeirii. O biruință îndreptată împotriva „umanismului” apusean manifestat „teologic” în scolasticismul catolic care postula în mod simplist unitatea lui Dumnezeu excluzând posibilitatea întâlnirii cu Dumnezeu a credinciosului rugător (D. Stăniloae, Filocalia 7, ediția 1977, p. 219). Dumnezeu, întrucât este Treime de Persoane, se comunică pe Sine cu adevărat prin har, prin energii, prin lucrări, ființa divină rîmânând neepuizată în această răspândire personală, conștientă și voită.

Opozantul Sf. Grigorie, Varlaam din Calabria, nu admitea o lucrare a lui Dumnezeu cunoscută prin simțire și prin fapte, deci prin trup. El închidea pe Dumnezeu într-o transcendență absolută (D. Stăniloae, Fil. 7, p. 235, nota 315) accesibil doar rațiunii, gândirii logice, făcând din teologie o teorie, fără repercusiuni asupra desăvârșirii vieții creștinului. În felul acesta „esența teologiei creștine, formulată de Sf. Atanasie cel Mare încă din secolul al IV-lea, ”Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să se îndumnezeiască” devenea lipsită de sens” (Apologetica Ortodoxă, vol 1, București 2013, p. 217). Punea în primejdie însuși sensul Întrupării Domnului. Un Dumnezeu intangibil, doar cugetabil, înconjurat doar de daruri create prin care guvernează nemuritor și rece propria creație golea de conținut însuși faptul credinței. Varlaam nu vedea în teologie decât o cunoaștere intelectuală și simbolică a lui Dumnezeu, negând practic posibilitatea de participare la nivel existențial la viața divină, singura care îl poate conduce pe om la îndumnezeire (Ibidem, p. 219). Urmând Sf. Simeon Noul Teolog care afirma că nu cunoașterea este lumina, ci lumina este cunoașterea  Sf. Grigorie opera o corecție a unui derapaj teologic care a avut repercursiuni grave în Occident. Taina aceasta trebuie să o și simțim, nu numai să o gândim.

Așadar, se poate spune că prima duminică ne vorbește despre apărarea cinstirii icoanelor în care este „surprinsă” slava divină arătată nouă prin Întruparea Domnului și prezentă în sfinții Săi, o anumită pogorâre kenotică mai pe înțelesul tuturor credincioșilor și de folos în procesul înălțării duhovnicești, iar a doua duminica ne îndeamnă la o intensă și solicitantă meditație asupra contemplării slavei lui Dumnezeu mai presus de discursul rațional, la o înălțare mai presus de cunoașterea izvorâtă din observarea rațiunilor dumnezeiești din lucruri, experiență accesibilă acelor credincioși care trăiesc în mod radical exigențele evanghelice. 

Duminica a treia ne reamintește că experierea celor două precedente este posibilă în special prin asumarea crucii, adică prin împroprierea exemplului Mântuitorului, prin curățirea de patimi și dobândirea virtuților, prin acceptarea suferinței, a răstignirii, în perspectiva laturii ei pozitive, a ridicării din stricăciunea în care am fost aruncați prin nepostirea și neascultarea protopărinților.

Luarea crucii, în amble ei sensuri material și spiritual, reprezintă o mărturie a credinciosului, prin cuvânt și faptă, o experiență vie ce tinde către dobândirea asemănării și a unirii cu Dumnezeu. Prin post și rugăciune intense, abordate în lumina descoperirilor luminoase din primele două dumnici, se ajunge la experierea durerii ruperii de cele vechi și a bucuriei apropierii de cele firești și proprii omului creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (cf. Rom. 13, 12). Este o situație în care credinciosul încă poate oricând să se întorcă la cele vechi pentru că nu a dobândit în mod stabil cele ale omului înnoit în Duhul.

Contemplarea crucii (în sensul în care sf. Maxim Mărturisitorul numește simbolurile teologice contemplații) este pentru cei ce se mântuiesc puterea lui Dumnezeu (cf. 1 Cor. 1. 18) care izvorăște tocmai din asumarea durerii, precum însuși Hristos Domnul a împlinit, pentru a învinge moartea și cele ce izvorăsc din ea și a se apropia de Înviere, nădejdea noastră  care dă sens vieții tuturor. Această bogăție nesfârșită și plină de lumină, conținută în acceptarea nu prin resemnare ci prin asumare a singurului mod de viețuire ce face posibilă ieșirea din mijlocul lumii căderii (2 Cor. 6, 17) și care rezidă tocmai în întâlnirea conștientă și voită a două persoane, divină și umană, în sinergia conlucrării dedicată în mod exclusiv folosului credinciosului, constituie conținutul îndumnezeitor al luării crucii după modelul purtării acesteia de către Însuși Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat. „Țăruș al durerii înfipt în mijlocul plăcerii”, adică sfânta cruce, reprezintă pentru credincios șansa izbăvirii de relele acumulări, personale și ale lumii în mijlocul căreia trăiește. Prin aceasta credinciosul se poate apropia de darurile divine, care sațiază și împlinesc cu adevărat căutările autentice și pline de neliniște ale acestuia, daruri prin care intră în comuniune cu Persoanele Sfintei Treimi, izvor de iubire, lumină, adevăr, cunoaștere. Căci ținta postului și a rugăciunii noastre sub semnul crucii nu sunt doar dobândirea darurilor dumnezeiești ci însăși unirea prin har cu Dumnezeul Treimic, de Care îndumnezeiți fiind face cu putință comuniunea mai presus de înțelegere cu Sine.

Purtarea crucii capătă sens în perspectiva eshatologică și este posibilă pentru că Dumnezeu este Cel ce lucrează în noi şi ca să voim şi ca să săvârşim, după a Lui bunăvoinţă (cf. Filipeni 2, 13), cele necesare pentru desăvârșirea noastră.

Suferința în vederea desăvârșirii înnobilează și de la înălțimea ei duhovnicească se întrevăd întotdeauna razele luminoase ale Învierii Domnului, bucurie de nedescris ce umple odihnitor inimile celor care vor să se liniștească de lucrurile lumii aflate într-o permanentă instabilitate și să se așeze prin Duhul Sfânt în cele ale lui Iisus Hristos care sunt adevărate și neschimbate ieri și azi și în veci (Evrei 13, 8). Ea devine o „scară” a urcării către Tatăl ceresc, un loc și o stare a curățirii sufletului și a trupului în vederea recuceririi Raiului pierdut și de acolo a urcușului către cele accesibile doar celor ce  se silesc și lupta pentru dobândirea Împărăției cerurilor (cf. Mt. 11, 12).