Biserica este corabia mântuirii care navighează împreună cu Hristos

în mările furtunoase ale realității noastre omenești

“Căci noi suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteți ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu. După harul lui Dumnezeu, cel dat mie, eu, ca un înțelept meșter, am pus temelia; iar altul zidește. Dar fiecare să ia seama cum zidește; căci nimeni nu poate pune altă temelie decât cea pusă, care este Hristos” (1 Corinteni 3, 9-11). Sf. Ap. Pavel ne introduce prin cuvintele sale în înțelegerea rolului pe care noi îl avem în planul lucrării mântuitoare a Creatorului. Dumnezeu ne-a chemat în Hristos Fiul Său să fim participanți activi în lucrarea mântuirii noastre. Suntem participanți datorită faptului că suntem primitorii sămânței voinței dumnezeiești în viața noastră. Fiecare primește de la Dumnezeu un dar sau mai multe pe care le poate folosi în timpul în care trăiește și în cadrul societății în care funcționează. Darurile lui Dumnezeu creează solidaritatea umană pentru că fiecare om simte că are nevoie de darul celuilalt pentru a putea spori în progresul tuturor ca și comunitate. Nimeni în afară de Dumnezeu nu are totalitatea darurilor. De aceea fiecare dintre oameni are nevoie de celălalt și de darul aceluia pentru a crea armonia unui întreg care să ajute la creșterea și progresul tuturor. La rândul ei, fiecare generație este chemată să adauge câte ceva la bunăstarea spirituală și materială a societății omenești. Apostolii, asemeni Apostolului Neamurilor, au pus temelia Bisericii văzute ca mărturisitori ai lui Hristos ca Fiul al lui Dumnezeu întrupat, mort și înviat, și ca purtători prin hirotonia lor la Pogorârea Duhului Sfânt a lucrării harului transfigurator, restaurator și mântuitor. Chiar dacă epocile se schimbă generațiile au în comun în lucrarea lor temelia pusă care este Hristos. Ca templu sfințit al lui Dumnezeu omul înțelege că singura și autentica temelie a persoanei sale, care îl face să se înțeleagă pe sine în mod autentic și adevărat, este Hristos.

Exemplu Sf. Apostoli în toiul nopții în mijlocul mării furtunoase cu valuri mari și cu un vânt potrivnic redă foarte bine imaginea Bisericii care trăiește și se mișcă, navighează, în mijlocul furtunilor acestei lumi. Corabia este imaginea Bisericii care se folosește de inspirația Duhului Sfânt pentru a naviga spre destinația ei finală care este împărăția lui Dumnezeu. Biserica poartă în sânul său ca și corabia pe corăbierii care sunt echipajul încercat care cunosc rudimentele navigației așa cum trebuie. Aceștia sunt slujitorii Bisericii care folosesc mijloacele lăsate de Hristos – Sf. Liturghie, Sf. Taine, celelalte ierurgii și rugăciuni – care alcătuiesc elementele concrete și ajutătoare în călătoria de o viață în siguranță a pelerinului pentru atingerea scopului final.

Sunt furtuni spirituale care tulbură marea umanității noastre și singurul mijloc care ne poate ajuta este sfatului Arhitectului desăvârșit al tuturor lucrurilor care este Dumnezeu. Rugăciunea este dialogul cu El, un dialog sau o limbă învățate cu ajutorul cuvintelor învățătorilor Bisericii care sunt sfinții. Ei ne învață prin rugăciunile lăsate nouă peste timp alfabetul vorbirii cuviincioase cu Dumnezeu. Se poate ca pe timpul navigației noastre de o viață să ajungem la momente unde nimic din cunoștințele noastre dobândite să nu mai funcționeze. Rămâne însă întotdeauna mijlocul care nu dispare niciodată adică rugăciunea sau convorbirea cu Dumnezeu.

“Între timp, barca care poartă pe ucenici - adică Biserica - se leagănă și se agită în mijlocul furtunilor ispitelor, în timp ce vântul potrivnic suflă cu tărie – spune Fer. Augustin. Adică, dușmanul său diavolul se străduiește să împiedice vântul să se liniștească. Dar mai mare este Cel care stăruie în numele nostru, căci în mijlocul vicisitudinilor vieții noastre ne dă încredere. Prin urmare, rămâi în barcă și cheamă-l pe Dumnezeu. Când toate sfaturile bune nu reușesc și cârma este inutilă și întinderea pânzelor prezintă mai mult un pericol decât un avantaj, când tot ajutorul și puterea omului au fost abandonate, singurul recurs rămas pentru marinari este să strige către Dumnezeu.”[1] Există momente în viața și în istoria omului în care se poate ca toată experiența dobândită în arta duhovnicească a navigației spirituale în mările furtunoase ale umanității noastre să nu mai ajute în aparență. Iscusința sfaturilor și a exemplelor tradiției milenare par câteodată să nu mai funcționeze. Rămâne încrederea în cuvântul viu al lui Dumnezeu care poate da ajutorul necesar mântuirii de pericolele acestor furtuni. Căci cel rău niciodată nu obosește să se opună lucrării celei duhovnicești a omului. Dar Cel care este mai mare peste toate este Dumnezeu care le îngăduie pe toate în atotștiința Lui spre folosul omului.

“În consecință, nici El nu S-a prezentat imediat – spune Sf. Ioan Gură de Aur. Căci este scris că ‘în cel de-al patrulea ceas al nopții El a venit la ei, mergând pe mare’. El i-a învățat să nu aștepte prea repede eliberarea de pericolele lor iminente, ci să întâmpine cu toții provocările cu curaj.”[2] Sf. Ioan Hrisostom arată că timpul încercării este un element voit de Dumnezeu. Timpul încercării arată curajul și credința celui încercat. Faptul că Hristos se arată ucenicilor spre dimineață după ce aceștia se luptaseră cu pericolele mării învolburate, arată că Dumnezeu le acordă un timp ucenicilor să se confrunte cu provocările mării pentru a deveni ucenici încercați, neînspăimântați de orice pericol care se ivește deodată. Îi lasă pe ucenici să se confrunte cu provocările și pericolele furtunii pentru a le încerca credința și statornicia în atingerea scopului lor care este traversarea mării spre liniștea pământului stabil și sigur condiție similară a împărăției lui Dumnezeu.

Liniștirea mării și navigarea în siguranță a bărcii vin doar în momentul în care Hristos urcă în ea și merg către țărm. Barca sau corabia este imaginea Bisericii care îi poartă pe cei credincioși în ea. Este comunitatea celor care cred și își trăiesc viața în prezența lui Hristos.

Dar corabia nu este doar imaginea Bisericii în ansamblul ei ci și cea a sufletului care luptă în sine cu patimile: “În timp ce cuvintele omenești de laudă nu-l ispitesc pe Domnul, oamenii sunt adesea deranjați și aproape vrăjiți de laudele și onorurile omenești în Biserică – spune Fer. Augustin. Petru se temea pe mare, îngrozit de marea forță a furtunii. Într-adevăr, cine nu se teme de acea voce: ‘Cei care spun că ești fericit te împing în greșeală și zădărnicesc calea picioarelor tale?’ (Isaia 3, 12)[3]. Și din moment ce sufletul luptă împotriva dorinței de laudă a omului, este bine ca acesta să se îndrepte spre rugăciune și cerere în mijlocul unui astfel de pericol, ca nu cumva să fie fermecat de laudă și să fie covârșit de critici și reproșuri. Petru, pe cale să se scufunde în apă, să strige și să spună: ‘Doamne, mântuiește-mă!’ Domnul a întins mâna. El l-a certat pe Petru, spunând: ‘Puțin credinciosule, de ce te-ai îndoit?’ – adică, de ce nu, uitându-te drept la Domnul când te apropii, să te bucuri doar întru El? Cu toate acestea, El l-a scos pe Petru din valuri și nu l-a lăsat pe cel care și-a mărturisit slăbiciunea și a cerut ajutor de la Domnul să piară.”[4] Exemplul lui Petru este important pentru ne face să înțelegem lupta sufletului pentru păstrarea credinței. Datorită credinței asemeni lui Petru, sufletul se aruncă în valurile lumii acesteia în încercarea de a ajunge la Dumnezeu. Îndoielile apar când ispitele sunt mari asemeni valurilor și vânturilor potrivnice. Dar mântuirea este la îndemână datorită strigătului de pocăință către Dumnezeu a sufletului care începe să fie pătruns de teamă și îndoială, asemeni strigătului lui Petru când simte că începe să se scufunde la vederea valurilor agitate ale mării. După Fer. Augustin pierderea curăției și simplității credinței se datorează laudelor lumești și slavei deșarte care pătrunde printre obiceiurile și tradițiile noastre omenești și în Biserică. Privirea trebuie să fie îndreptată mereu spre Dumnezeu dincolo de opreliștile care diminuează relația directă cu Dumnezeu. Ea menține legătura imediată și ne face să mergem pe valurile mării furtunoase a realității noastre omenești. Învățăm asemeni Sf. Apostoli că prezența lui Dumnezeu prin Fiul Său este esențială pentru a naviga pe parcursul vieții noastre în direcția cea bună indiferent de lucrurile potrivnice care se ivesc căci prezența Lui liniștește și depășește totul.

† Ioan Casian

______________________________

[1] Fer. Augustin. Omilia 75.4 în Thomas C. Oden (ed.). Comentarii creștine antice asupra Sfintei Scripturi (Noul Testament Ib/Matei 14-28) Ed. InterVarsity Press: Downers Grove, Illinois, SUA, 2002, p. 11-12 col.2/1

[2] Sf. Ioan Gură de Aur. Sf. Evanghelie de la Matei, Omilia 50.1 în Thomas C. Oden  ... p. 13 col.1

[3] Isaia 3, 12: “Cei care te conduc te rătăcesc și te abat de la calea pe care tu mergi.”

[4] Fer. Augustin. Omilia 75.10 în Thomas C. Oden  ... p. 14-15 col.2/1