Viața sfinților și exigențele împărăției lui Dumnezeu

“De aceea și noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară și păcatul ce grabnic ne împresoară și să alergăm cu stăruință în lupta care ne stă înainte. Cu ochii ațintiți asupra lui Iisus, începătorul și plinitorul credinței, Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ținut seama de ocara ei și a șezut de-a  dreapta tronului lui Dumnezeu” (Evrei 12, 1-2). Epistola către Evrei a Sf. Ap. Pavel citită în duminica Tuturor Sfinților ne vorbește despre drumul credinței în Biserică către întâlnirea cu Hristos și ni-i prezintă pe sfinți ca mărturii vii ai acestei căi. Creștinii pentru a împlini chemarea și vocația pe care au primit-o trebuie să urmeze drumul Celui care începe și plinește toate cele ale credinței adică Hristos. Sfinții sunt dovada deplină și norul de mărturii care ne arată fidelitatea și lucrarea lui Dumnezeu prin Fiul Său față de planul de mântuire al omului. Drumul acesta însă nu se poate face decât asumând și trecând prin experiența crucii lui Hristos Cel care a deschis și deschide calea fiecărui om. În felul acesta sfinții devin modele pentru comunitatea creștină. Modelul pe care l-au urmat și mijlocul de care s-au ajutat sfinții pentru a parveni la împlinirea drumului credinței și deci al mântuirii a fost Hristos pentru că El este întemeietorul credinței.

“La fel ca în toate artele și jocurile, - spune Sf. Ioan Gură de Aur - ne însemnăm arta în mintea noastră, uitându-ne la învățătorii noștri, primind anumite reguli prin vederea noastră, așa că și aici, dacă dorim să alergăm și să învățăm să alergăm bine, să privim la Hristos, Acel Iisus care este, ‘autorul și plinitorul credinței noastre.’ Ce este aceasta? El a sădit credința în noi. Căci El le-a spus ucenicilor Săi: ‘Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ale pe Voi;’ (Ioan 15, 16) și Pavel spune: ‘Dar atunci voi cunoaște pe deplin precum am fost cunoscut și eu.’ (1 Corinteni 13, 12). El a pus începutul în noi; El va pune de asemenea sfârșitul.”[1] Sf. Ioan Gură de Aur arată că în viața creștină ca în toate celelalte domenii cel care dorește să împlinească un ideal trebuie să-și aleagă bine modelul. Așa cum în domeniul sportiv sunt alese modele care ne sunt dragi și întruchipează idealul dorit și sunt cei mai buni cunoscători și învățători în domeniul ales, la fel și în viața spirituală modelul prin excelență al creștinului este Hristos. El întruchipează cel mai bine modelul creștinului în Biserică. Hristos nu este doar un model de urmat, ci este Însuși împlinitorul acestui parcurs prin puterea harului pe care îl dăruiește. Dacă ceilalți învățători sunt doar modele și sfătuitori în pașii care trebuie făcuți, în cazul vieții creștine Hristos este model și sfătuitor (care inspiră calea de urmat) dar este și Cel care, prin darul harului Său, face posibil urmarea căii alese. În cazul vieții creștine Hristos este modelul omului desăvârșit. Temelia de început este pusă de Hristos prin Botez, Mirungere și Împărtășire. Celelalte Sfinte Taine și ierurgii ale Bisericii contribuie pe durata întregii vieți la creșterea și maturizarea  vieții spirituale a cuiva pe măsura credinței. Hristos este de asemenea Cel care ne însoțește pe acest drum de creștere duhovnicească și care duce la bun sfârșit toate plinindu-le.

Sfinții sunt acel ‘nor de mărturii’ care ne dau curaj și încredere în lucrarea lui Dumnezeu. Ei sunt dovezile palpabile ale acestui drum duhovnicesc.

Sunt trei cerințe pe care Hristos ni le pune înainte ca exigențe ale intrării noastre în împărăția cerurilor: (1) mărturisirea; (2) dragostea; (3) purtarea crucii. 

(1) Pentru a intra în împărăția lui Dumnezeu avem nevoie de mărturisire: “Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10, 32-33). Mărturisirea este un element central al vieții creștine. Hristos este Cel care a venit să mărturisească în trup despre Împărăția cerurilor, despre lucrarea lui Dumnezeu Tatăl și a Duhului Sfânt. El a venit să facă vizibilă și sensibilă lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu printre oameni.

“Dacă cineva nu Îl mărturisește (pe Hristos - n.n.) înaintea altora, nu este bine să credem că Hristos este în inima lui. Căci este cu neputință ca cineva care tăgăduiește cu buzele sale (să mărturisească – n.n.) să poată crede în inima sa. Căci rădăcina mărturisirii este credința inimii. Mărturisirea este astfel rodul credinței. Atâta timp cât rădăcina trăiește, ea trebuie să producă fie ramuri, fie frunze, iar dacă planta nu produce acestea, știm, fără îndoială, că rădăcina sa este uscată în pământ. În același mod, atâta timp cât credința inimii este sănătoasă, întotdeauna seamănă cu buzele semințele mărturisirii. Dar dacă nu există nicio mărturisire cu gura, ar trebui să știți, dincolo de orice îndoială, că credința inimii s-a vestejit deja. Căci apostolul spune: ‘Căci cu inima se crede spre dreptate iar cu gura se mărturisește spre mântuire’” (Romani 10, 10)[2] Autorul anonim vede foarte bine relația între inimă sau minte și mărturisire. Nimeni nu poate mărturisi ceea ce nu crede sau nu are în inima sa. Imaginea plantei care expresia cea mai plastică a mecanismului uman al mărturisirii. Dacă crezi atunci vorbești despre ceea ce crezi. Dacă nu crezi nu ai din ce vorbi. Mărturisirea vine din convingere. În cazul Sfinților Apostoli, ei au fost martorii învierii lui Hristos și convingerea aceasta au transmis-o mai departe prin norul celor care au crezut până la noi astăzi.

Sfinții sunt cei care au crezut lui Hristos și l-au mărturisit pe El. Căci fiecare sfânt prin cuvintele și viețile lor au îndreptat privirea contemporanilor către Dumnezeu izvorul a toate.

(2) O a doua exigență care se cere pentru a pătrunde în împărăția lui Dumnezeu este dragostea: “Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 37). Adresându-se cărturarului care venise să-l întrebe despre cea mai importantă poruncă, Iisus îi răspunde : “Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Și : Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și toată puterea ta. Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua e aceasta : Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Mai mare decât acestea nu este altă poruncă (Marcu 12, 29-31).” În varianta de la Sf. Ev. Luca întrebarea învățătorului de lege către Hristos este: “Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața de veci?” (Luca 10, 25). Iar Sf. Ev. Matei redă concluzia Mântuitorului : “În aceste două porunci se cuprind Legea și Proorocii” (Mate 22, 40). Vedem din acest exemplu că centralitatea a tot ce se întâmplă din punct de vedere a lui Dumnezeu o ocupă dragostea. Ea este cea care manifestă relația omului cu Dumnezeu și cu semenii. Cele două direcții ale dragostei sunt diferite: una este verticală îndreptată către Dumnezeu și una orizontală către aproapele. Ele sunt complementare dar nu egale și nici simetrice. Ele reflectă incomparabila poziție a lui Dumnezeu de Creator față de creatura Sa dar și desăvârșita relație contemplată de Dumnezeu și sădită în om de iubire a aproapelui ca pe sine. Sf. Ioan Gură de Aur precizează caracterul asimetric al celor două feluri de a iubi dar și necesitatea celor două într-unul din comentariile sale: “El a spus acest lucru (vedi Matei 10, 37 – n.n.) pentru a aduce părinții la o blândețe mai mare și copiii la o libertate mai mare, tocmai în punctul în care iubirea ar putea fi cea mai tentată să îi împiedice – spune Sf. Ioan Gură de Aur. El le cere părinților să nu încerce ceea ce este imposibil, crezând că dragostea lor față de copiii lor poate fi în mod drept comparată cu dragostea lor față de Dumnezeu. El îi învață pe copii să nu încerce ceea ce este imposibil, adică să caute să considere dragostea de părinți mai mare decât iubirea lor de Dumnezeu.

(…) Deci nu comparați iubirea lui Dumnezeu în mod simplul cu dragostea părinților, fraților și surorilor și soției. Dacă ești serios, compar-o cu dragostea pe care o ai față de chiar viața ta. Căci nimic nu îți este mai scump decât viața ta.”[3] Această perspectivă reflectă întreaga învățătură și trăire biblică bazată pe înțelegerea creației omului după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Importanța legăturii cu Dumnezeu este dată de faptul că omul este creat după chipul și asemănarea Lui. Iubirea față de Dumnezeu decurge co-natural tocmai din acest act creator al lui Dumnezeu. Chipul și asemănarea cu Dumnezeu sunt fundamentul persoanei umane. Ele sunt ‘ADN-ul spiritual și uman al ei.’ Dezvoltarea omului plecând de la conformarea cu exigențele lor spirituale și umane duc la o creștere și dezvoltare armonioasă a persoanei în conformitate cu voia lui Dumnezeu ca Creator și temelie a toate. Această voință, pusă de Dumnezeu în fiecare persoană, se constituie  într-o vocație unică și nerepetabilă pe care o are și o poate dezvolta în timp. Legătura de dragoste pe care a stabilește omul cu Dumnezeu din acest punct de vedere este neînlocuibilă.

(3) Cea de-a treia exigență a intrării în împărăția cerurilor este urmarea lui Hristos prin purtarea crucii: “Și cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 38). Hristos spune altundeva: “Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5). Cel care dorește împărăția lui Dumnezeu are o singură cale, aceea de a urma lui Hristos. Căci mântuirea nu stă în puterea noastră ca oameni ci este o lucrare a lui Dumnezeu: “Căci în har sunteți mântuiți, prin credință, și aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu; nu din fapte, ca să nu se laude nimeni. Pentru că a Lui făptură suntem, zidiți în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele” (Efeseni 2, 8-10). Cel care poartă crucea tuturor este Hristos. Crucea fiecăruia este crucea lui Hristos prelungită în viața fiecăruia. Harul crucii lui Hristos alimentează crucea noastră personală. Căci mântuirea este un dar al lui Dumnezeu primit de noi prin credință. Nu stă în puterea noastră să-l realizăm. Iar faptele care manifestă vizibil credința nevăzută sunt toate roade ale harului care irigă, alimentează și face să crească și să sporească viața care le produce.

Există așa cum spune Sf. Ap. Pavel o alegere a credinței. Dorința de mântuire, de intrare în împărăția lui Dumnezeu este o alegere pe care omul credincios o face.

“Omul care poartă propria cruce este cel care, la nevoie, este gata să se confrunte cu orice pericol de dragul lui Dumnezeu, inclusiv până la moarte, mai degrabă decât să-l abandoneze pe Hristos – spune autorul anonim. El este gata să sufere chinuri în orice zi, pentru modul său de viață. Chiar dacă nu ajunge să sufere moartea, tot va primi milostivire (de la Dumnezeu – n.n.)  Căci intenția este răsplătită, nu fapta. Intențiile provin din libera noastră alegere, dar o faptă nu se realizează decât prin harul lui Dumnezeu. ‘Cine ține la sufletul lui îl va pierde’ (Matei 10, 39). Este mai bine să murim pentru Dumnezeu și să trăim veșnic decât să trăim pentru interesele omenești și să suferim moartea veșnică.”[4] Crucea este chipul jertfei supreme pe care Hristos a adus-o pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire. Ea este elementul care caracterizează cel mai mult fapta creștină. Ea presupune o asumare a tuturor dificultăților pe care cineva le întâmpină în realizarea drumului său către Dumnezeu. Credința este cea care orientează fapta omului. Credința îl menține pe om în parametrii autentici și reali ai unei alegeri cu finalitate mântuitoare. Aceasta nu pentru că așa cum spune autorul anonim alegerea ar fi roditoare sau mântuitoare prin ea însăși ci pentru faptul că ea îi menține omului decizia în parametrii cuvintelor și faptelor Mântuitorului Hristos. În felul acesta viața, cuvintele și faptele omului devin roditoare în sens mântuitor datorită harului dumnezeiesc primit. Omul devine în felul acesta izvor de rodnicie duhovnicească. Fapta rodește nu pentru că omul o face să rodească, ci pentru că Dumnezeu o face să se împlinească, dar aceasta nu poate să se întâmple bine fără o colaborarea și o alegere potrivită pe care o face omul datorită credinței. Credința este busola care îl mențiune pe om în legătură  permanentă cu Dumnezeu și îl ajută pe acesta să cugete și să aleagă ceea ce este potrivit pentru mântuire.

Sfinții au împlinit toate cele ale lui Hristos în măsura posibilă omului pentru a crește după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Ei au împlinit pe măsura credinței modelul omului pe care Dumnezeu l-a contemplat din veșnicie. Ei ne sunt măsura și oglinda noastră.

Mântuitorul Hristos ne arată că nimic nu rămâne nerăsplătit: “Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată noi am lăsat toate și Ți-am urmat Ție. Cu noi oare ce va fi ? Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-ați urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei Sale, veți ședea și voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Și oricine a lăsat case sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau țarine, pentru numele Meu, înmulțit va lua înapoi și va moșteni viața veșnică” (Matei 19, 27-29). Toate greutățile asumate de apostoli prin credința în Dumnezeu nu au rămas nerăsplătite. La fel, orice vom face aici în viața pământească datorită credinței în Dumnezeu își va găsi plata în Împărăția cerurilor. Nimic nu va fi uitat de Dumnezeu. Planul lui Dumnezeu cu lumea aceasta și cu omul trebuie să se împlinească întru toate: “Căci adevărat zic vouă: Înainte de a trece cerul și pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate. Deci, cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, și va învăța așa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăția cerurilor; iar cel ce va face și va învăța, acesta mare se va chema în împărăția cerurilor” (Matei 5, 18-19). Sfinții sunt modelele noastre ale tuturor. Ei ne arată că lucrarea lui Dumnezeu poate fi împlinită de către om prin puterea și statornicia credinței și ajutorul harului dumnezeiesc.

Prin prezența și participarea Sfinților Apostoli la judecata finală alături de Hristos ei devin o dovadă vie și concretă a vieții spirituale la care este destinat omul de către Dumnezeu de la creația lui. Lui Hristos i s-ar putea răspunde la judecata finală la neîmplinirile celor răi că El, fiind Fiul lui Dumnezeu născut fără păcat, este privilegiat din cauza staturii Sale dumnezeiești, oarecum neegale sau asimetrice cu poziția noastră ca oameni simpli în fața slăbiciunilor și păcatului. Sfinții Apostoli vor fi dovada acestei posibilități reale de împlinire a drumului duhovnicesc de către omul obișnuit. Sfinții Apostoli vor fi probele reale împotriva scuzelor care ar putea sau vor fi invocate pentru necredință și păcate.

“Le vei răspunde: ‘Noi, de asemenea, eram oameni la fel ca tine, având un suflet asemănător și aceeași natură trupească și trăiam în una și aceeași lume. Am fost amenințați de aceleași cete ale duhurilor lumești, ajutați de aceleași mijloace ale lui Dumnezeu. Mai departe, aveați acest avantaj asupra noastră: eram simpli, oameni nepregătiți și păcătoși, și puțin cunoscuți oamenilor, în timp ce voi erați preoți și cărturari și conducători ai poporului. Noi, simpli, păcătoși nepregătiți, L-am putut recunoaște. Voi, deși preoți și cărturari, care aveați Scripturile în fața ochilor ca niște semne luminoase și căi, nu L-ați putut totuși recunoaște. Chiar înainte de a vedea minunile Lui, L-am înțeles. Dar voi, chiar și după ce ați văzut toate puterile Lui, nu L-ați putut înțelege? Cum este posibil ca aproape întregii umanități să-i fie necunoscută Acela pe care cei doisprezece (apostoli – n.n.) l-au cunoscut ? Nu ați crezut în El. Nu ați știut că El este Fiul lui Dumnezeu. Ce v-a determinat să-L ucideți atunci când nu ați găsit nici o vină în El? In noi, bunăvoința necunoașterii noastre necultivate a fost ca o lumină. Dar în voi, răutatea cunoașterii voastre v-a învăluit ca întunericul.’”[5] Într-un dialog imaginar între Sfinții Apostoli și învățătorii de lege și conducătorii poporului ales, comentatorul anonim al pericopei mateene abordează problema cunoașterii lui Hristos și în general cea a lui Dumnezeu. Dacă simplitatea Sfinților Apostoli și puțina lor pregătire nu i-a împiedicat să-l cunoască pe Dumnezeu, cu atât mai mult ar trebui să fie valabil acest lucru și în ce privește capacitatea și posibilitățile cunoașterii lui Hristos – Dumnezeu pentru cei mai educați și instruiți. Scripturile cuprindeau toate elementele necesare și suficiente cunoașterii lui Hristos ca Dumnezeu, timpul venirii Lui și misiunea pe care o avea. Scripturile alcătuiau un plus în vederea unei mai ușoare, rapide și sigure cunoașteri a Fiului lui Dumnezeu întrupat; și totuși aceasta nu se întâmplă pentru cei mai inițiați în cunoașterea lor. Cum se face că împotriva acestor ‘avantaje’ în favoare cunoașterii lui Dumnezeu pe care o aveau învățătorii de Lege și mai marii templului, recunoașterea Lui din partea acestora nu se întâmplă totuși? Ce face ca aceștia deși având elementele ajutătoare care pot deschide calea cunoașterii lui Dumnezeu în Fiul Său lucrul acesta să nu se întâmple? Răspunsul ni-l dă tot autorul anonim. Bunăvoința unei minți, rațiuni nesofisticate, a fost ca lumina unei lumânări. Răutatea cunoașterii a învăluit ca întunericul mintea celor care aveau o cunoaștere sofisticată. Cunoașterea neodihnită poate duce la orbirea adevăratei cunoașteri a lui Dumnezeu. Poate exista o contradicție între cunoașterea pe care cineva o are și capacitatea lui de a cunoaște cu adevărat pe Dumnezeu.

Putem extinde această constatare și la disciplinele sau domeniile care vorbesc despre cunoașterea lumii acesteia și care după Sf. Ap. Pavel și după întreaga gândire biblică și patristică manifestă prezența și lucrarea lui Dumnezeu dintotdeauna: “Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria” (Psalmi 18, 1) și “Pentru că ceea ce se poate cunoaște despre Dumnezeu este cunoscut de către ei; fiindcă Dumnezeu le-a arătat lor. Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veșnica Lui putere și dumnezeire, așa ca ei să fie fără cuvânt de apărare, pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulțumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor și inima lor cea nesocotită s-a întunecat” (Romani 1, 19-21). Nimeni poate nu putea să sintetizeze și să exprime mai bine această prezență a lui Dumnezeu în creație decât Sf. Ap. Pavel care el însuși avea mai întâi cunoașterea rabinică desăvârșită iar mai apoi și pe cea harică izvorâtă din întâlnirea revelatoare de Hristos.  

Revenind la sfinți și la cunoașterea lui Dumnezeu putem spune că ei, sfinții, au păstrat întreaga lor capacitatea de cunoașterea prin credință în parametrii cuvintelor, faptelor și lucrării harului lui Hristos Dumnezeu care izvorau din cunoașterea și comuniunea directă și imediată cu Dumnezeu Tatăl și Duhul Sfânt. Prin aceasta toate elementele cunoașterii și înțelegerii lor omenești erau armonizate cu limpezimea rațională a unei înțelegeri autentice a lumii acesteia în lumina Creatorului ei adică Dumnezeu. Sfinții au renunțat la cunoașterea trupească pentru a o primi pe cea duhovnicească. “Cel care a renunțat la cele trupești pentru Hristos, va primi cele spirituale” - spune Fer. Ieronim.[6]  

Sfinții petrec în ceruri în jurul lui Dumnezeu slăvindu-L. Ei ei reflectă în viața lor slava veșnică a lui Dumnezeu. La fel și aici pe pământ în Biserică credincioșii asemeni sfinților privesc spre spre Dumnezeu slăvindu-L. Sfinții rămân exemplele tangibile ale vieții duhovnicești purtătoare de valori mântuitoare.                   

†PS Episcop Ioan Casian

________________________

[1] Sf. Ioan Gură de Aur. Despre Epistola către Evrei 28.4 în Thomas C. Oden (ed.) Comentarii creștine antice la Sfânta Scriptură (Noul Testament X / Evrei). Ed. InterVarsity Press: Downers Grove, Illinois SUA, p 210 col.1

[2] Anonim. Lucrare neterminată la Matei, Omilia 25 in Thomas C. Oden (ed.) Comentarii creștine antice la Sfânta Scriptură (Noul Testament Ia / Matei 1-13) …, p 209-210 col.2/1

[3] Sf. Ioan Gură de Aur. Despre Epistola către Evrei 28.4 în Thomas C. Oden (ed.) Comentarii creștine antice la Sfânta Scriptură (Noul Testament Ia / Matei 1-13) …, p 212 col.1  

[4] Anonim. Lucrare neterminată la Matei, Omilia 26 in Thomas C. Oden (ed.) Comentarii creștine antice la Sfânta Scriptură (Noul Testament Ia / Matei 1-13) …, p 212 col.2

[5] Lucrare neterminată la Matei, Omilia 33 în Thomas C. Oden (ed.) Comentarii creștine antice la Sfânta Scriptură (Noul Testament Ib / Matei 14-28) …, p 104 col.2

[6] Fer. Ieronim. Comentariu la Matei 3.19.30 în Thomas C. Oden (ed.) Comentarii creștine antice la Sfânta Scriptură (Noul Testament Ib / Matei 14-28) …, p 105 col.1