Duminică 16 februarie, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Irineu, arhiepiscopul Alba-Iuliei, Preasfințitul Episcop Ioan Casian a slujit la mănăstirea Lupșa, jud Alba. Seara în ajun a participat la slujba Privegherii iar duminică la slujba Sfintei Liturghii, având alături pe părintele stareț arhimandritul Melchisedec Ungureanu dimpreună cu alți ieromonahi și ierodiaconi din obștea mănăstirii.

Vorbind despre parabola fiului risipitor PS Sa a spus:

Duminica aceasta este a doua a Triodului și face parte din duminicile pregătitoare Sfântului și Marelui Post al Paștelui. Ea ne exemplifică foarte bine cuvintele Sf. Ap .Pavel: ’Toate-mi sunt îngăduite dar nu toate de folos (1 Corinteni 6, 12).’ Nu tot ceea ce ni se pare de dorit și repede la împlinit este și folositor. Exemplul fiului risipitor ne arată că plecare nesocotită cu partea din cele cuvenite și risipirea vieții în lucruri lumești aduce cu sine pierderea celor necesare vieții. Înstrăinarea fiului risipitor de tatăl său este de fapt o înstrăinare și cădere ontologică din adevărata relație a lui cu acesta. Sf. Scriptură vorbește despre faptul ca el ’venindu-și în sine’ deci pocăindu-se înțelege cu adevărat ceea ce s-a întâmplat cu el, că ceea ce l-a adus la această stare a fost o ieșire din sine însuși și din cunoașterea autentică a propriului eu și vocații. Exemplu fiului risipitor ne arată că păcatul îndepărtării de Dumnezeu își are un remediu – pocăința. Iar postul Paștelui este unul dintre acele momente care accentuează în mod particular nevoia pocăinței pentru om în drumul său de vindecare interioară și de întâlnire cu Dumnezeu.

Ierarhul Canadei a amintit de asemenea consecința dublă a păcatului:

În păcat omul greșește atât împotriva lui Dumnezeu cât și aproapelui. Parabola vorbește și despre înțelegerea fiului risipitor că îndepărtarea lui de tatăl și viața lui pătimașă afectează ontologic relația lui cu tatăl. Fiul pierde în conștiința lui siguranța și încrederea că se mai poate socoti în același fel de apropiat și familiar cu cel căruia îi risipește avuțiile. Istoria fiului risipitor este istoria primilor oameni. Înșelarea provocată de cel rău și mâncarea din pomul cunoștinței binelui și răului este de fapt risipirea a ceea ce Dumnezeu le punea la îndemână în fiecare clipă. Înșelăciunea născută prin minciună îi conduce la închipuirea că ei pot deveni altcineva decât ceea ce sunt prin gestul creator al lui Dumnezeu. Este ieșirea din odihna din sine spre neodihna căutărilor exterioare și pătimașe care îl împrăștie și îl epuizează pe om.

În cazul fiului risipitor, tatăl îl restabilește în aceeași relație pe care au avut-o la început. La fel este și în istoria omenească. Prin Biserică Dumnezeu îl ajută pe om să se resitueze pe sine însuși în felul în care Creatorul l-a făcut. Omul retrăiește raiul anticipat și real în Sfânta Liturghie. Sfintele Taine și ierurgii reașează omul și lumea în parametrii după care Dumnezeu i-a creat. Lumea redevine mediul de viață firesc al omului.

Parabola de astăzi ne arată că orice păcat afectează pe om în străfundul ființei și relațiilor sale. Dar ea arată de asemenea că există o soluție la aceasta – pocăința. Ea este medicament împotriva păcatului. Ea este remediul care îi permite lui Dumnezeu să-l reîmbrace pe om cu harul demnității filiale dăruit întru începuturi și redăruit prin Hristos. Prin Botez, Mirungere și Sfânta Cuminecătură în Sfânta Liturghie omul este repus în aceeași legătură ontologică ca omul cel dintâi înainte de păcat. Natura lui este reînnoită prin puterea harului învierii lui Hristos. El se mișcă în suflarea Duhului Sfânt hrănindu-se din mâncarea dătătoare de veșnicie. Ontologic prin Taina Hirotoniei omul redevine real slujitor și preot al creației. Ontologic legătura autentică și unică a familiei este refăcută în Taina Cununiei care așează temelia relației dintre bărbat și femeie în lumina gândului dumnezeiesc. În Taina iertării păcatelor omul descărcat de povara răului, este reînnoit în conștiința reprimirii în intimitatea dialogului încrezător și neîntinat cu Dumnezeu. Iar în Taina Sf. Maslu omului i se dăruiește un har special al vindecării rănilor și a urmelor păcatelor și neputințelor.  

Învierea semnificată în parabolă prin revenirea acasă este revenirea la trăirea în atmosfera sfințeniei lui Dumnezeu după rațiunile Lui așezate în lume și în om. Omul nu mai trăiește în închipuire, neștiință și minciună ci în lumina dumnezeiască a învierii care luminează și limpezește toate. Iar aceasta se manifestă prin bucuria banchetului dumnezeiesc al înfierii.

La sfârșit arhimandritul Melchisedec i-a mulțumit ierarhului Canadei pentru vizită.