Calea dumnezeiască a Postului Mare

Începutul Postului Mare răsună în imnografia Bisericii ca o invitație neașteptată la lumină. Deși mintea noastră asociază adesea această perioadă cu asprimea nevoințelor, una dintre primele stihiri ale Vecerniei ne îndeamnă: “Vremea postului să o începem luminat, supunându-ne pe noi nevoințelor celor duhovnicești. Să ne lămurim sufletul, să ne curățim trupul. Să postim precum de bucate, așa şi de toată patima, desfătându-ne cu bunătățile Duhului. Întru care petrecând cu dragoste, să ne învrednicim toţi a vedea preacinstită patima lui Hristos Dumnezeu, şi Sfintele Paști, duhovnicește bucurându-ne.”[1]

Postul Mare este o perioadă, care deși presupune nevoințe trupești și sufletești din partea noastră, rămâne un timp al luminii și al bucuriei Duhului. Este o perioadă care are ca finalitate contemplarea pătimirii lui Hristos și a învierii Lui a treia zi din mormânt pentru mântuirea noastră. Aceasta este finalitatea care îi dă sensul deplin spiritual.

Paradoxul ascezei luminate

De ce, dacă Postul Mare este un timp de nevoință, suntem invitați să-l începem luminat? Insistența pe pocăință, pe cercetarea păcatelor făcute și a nenumăratelor practici ascetice sufletești și trupești par să-l poarte pe credinciosul creștin mai degrabă la o percepție tristă și întunecată a acestei perioade.

Sensul de bucurie, lumină și speranță vine din finalitatea pe care ne-o indică stihira Vecerniei – a vedea patima lui Hristos Dumnezeu şi Sfintele Paști – dar și datorită împărtășirii pe tot acest drum al creșterii duhovnicești de bunătățile Duhului care ne sunt oferite.

Scopul Postului Mare este întâlnirea cu Hristos, cu faptele Lui mântuitoare făcute pentru noi în vederea îndreptării și mântuirii noastre. Sentimentul acesta luminos la care suntem invitați să luăm parte vine din faptul că înțelegem că pe parcursul acestui drum Îl avem alături pe Duhul Cel Sfânt și darurile Sale prin care reclădim persoana noastră interioară după chipul și asemănarea lui Dumnezeu în același timp cu relațiile noastre umane, sociale, țesătura întregii societăți. Ele au nevoie de o bază temeinică care este credința în Dumnezeu și în cuvântul Lui dimpreună cu lucrarea vie și prezentă a harului Său dumnezeiesc veșnic lucrător în noi și în lume.  

Reclădirea arhitecturii interioare plecând de la cuvântul lui Dumnezeu prezent în Sfânta Scriptură și în tradiția inspirată

Sentimentul reclădirii arhitecturii noastre interioare, a relațiilor personale și societale, a contextului de viață dumnezeiesc al omului ne este arătat în citirile Paremiilor de la Vecerniile primei săptămâni.

Mai întâi, Cartea Facerii ne poartă înapoi la rădăcinile creației, amintindu-ne de ordinea și frumusețea lumii ieșite din mâna Creatorului. Este oglinda în care ne privim pentru a înțelege ce am pierdut prin păcat și ce suntem chemați să redobândim: un rai al locuirii fără de prihană.

În completare, Cartea Pildelor ne oferă fundamentul moral, subliniind că “Frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii; cei fără minte disprețuiesc înțelepciunea şi stăpânirea de sine. Ascultă, fiul meu, învățătura tatălui tău şi nu lepăda îndrumările maicii tale. Căci ele sunt ca o cunună pe capul tău și ca o salbă împrejurul gâtului tău.[2]

În rânduiala Postului Mare, asceza se împletește cu înțelepciunea practică, învățându-ne că ascultarea de cuvântul dumnezeiesc este ca o „cunună pe cap” și o „salbă la gât”, oferindu-ne discernământul necesar pentru a deosebi binele de rău.

Suntem îndemnați să luăm aminte la tot ceea ce este inspirat și de folos din experiența umană clădită de-a lungul timpului care ne va ajuta la a discerne și înțelege ceea ce ne este de folos sau nu. “Fiul meu, de vei primi povețele mele şi sfaturile mele de le vei păstra, plecându-ți urechea la înțelepciune şi înclinând inima ta spre bună chibzuială, dacă vei chema prevederea şi spre buna-cugetare îţi vei îndrepta glasul tău, dacă o vei căuta întocmai ca pe argint şi o vei săpa ca şi pe o comoară, atunci vei pricepe temerea de Domnul şi vei dobândi cunoștința de Dumnezeu, căci Domnul dă înțelepciune; din gura Lui izvorăște știința şi prevederea; El păstrează mântuirea pentru oamenii cei drepți; El este scut pentru cei ce umblă în calea desăvârșirii; El păzește căile dreptății şi pe cărarea celor cuvioși ai Lui stă de veghe. Atunci tu vei înțelege dreptatea şi buna judecată, calea cea dreaptă şi toate potecile binelui.”[3]

Perioada Postului Mare cu nevoința care îl însoțește este izvor de înțelepciune și bună rânduială dumnezeiască pentru om. Efortul omenesc și harul divin se întâlnesc aici. Omul caută, iar Dumnezeu dăruiește; omul se deschide, iar Dumnezeu păzește și ocrotește.

Rodul acestei sinergii este discernământul moral și duhovnicesc. Astfel, înțelepciunea nu rămâne la nivel teoretic, ci devine mod de viață, drum sigur sub ocrotirea lui Dumnezeu.

De la nevoință și privare la plinătate

Deși postul apare ca o privare de multe lucruri care îi fac plăcere omului, el are un scop acela de a face loc bunătăților duhovnicești, darurilor Duhului Sfânt care se vor manifesta mai evident în viața noastră în această perioadă pe măsura curățirii noastre de patimi și păcate. Pe măsura ce mintea și inima se golesc de gândurile pătimașe, necurate sau materiale care împiedică mintea în contemplarea lui Dumnezeu și lucrarea Duhului Sfânt în viața noastră, ele se vor umple de strălucirea luminii dumnezeiești, ele vor primi din ce în ce mai multe bunătăți sau daruri de sus care vor transforma viața celui care le primește într-o participare vie la cea dumnezeiască. Viața creștinului va continua dinamica din ce în ce mai profundă a creșterii de la chipul lui Dumnezeu la asemănarea cu El.

Această transformare este cel mai bine sintetizată în rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, care ne însoțește pe tot parcursul postului. Ea nu este doar o cerere de iertare, ci un program de viață: lepădarea duhului trândăviei și al mândriei pentru a primi în schimb duhul curăției, al răbdării și al dragostei.

Rugăciunea Sf. Efrem Sirul spune: “Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie. Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, robului Tău. Așa Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșalele mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin.” Rostirea neîncetată a acestei rugăciuni adâncește sensul nostru de pocăință și de nevoie de curățire de păcate, dar și acela de a ne lăsa inspirați de Dumnezeu în tot acest parcurs pentru a vedea cu ochii lui Dumnezeu viața noastră și a celorlalți.

Prin acest exercițiu neîncetat de a ne vedea propriile greșeli fără a-l judeca pe aproapele, Postul Mare încetează să mai fie o perioadă „tristă”. El devine o cale luminoasă de recuperare a propriei demnități umane, un drum parcurs mână în mână cu Hristos, spre lumina neînserată a Învierii.

Tuturor - cler și credincioși – le urez un Post Mare binecuvântat și cu spor duhovnicesc!

† Ioan Casian

Episcopul Ortodox Român al Canadei

Sărbătoarea Sf. Apostol Arhip

19 februarie 2026

 ________________

[1] Stihira Sfântului Teodor la - Vecernie de duminică seara

[2] Pilde 1, 7-9

[3] Pilde 2, 1-9